jurnal pentru reîntoarcere
vântul ridică mereu pe cineva,
îl aruncă în lume
pentru zeci de ani. cât de departe
m-au dus în această lume şi când mă vor lua.
în cădere doar inima a rămas întreagă.
noaptea vă calc străzile, vă beau apa
am arme calde.
înapoi în livadă.
mama și-a rupt rochia de la umeri în jos,
cușca mea de toate zilele a devenit
un loc bun. sângele s-a oprit în florile galbene,
o singură gură de aer, o singura fericire
și drumul a fost greu. stolurile m-au ridicat
peste stivele de lemne din curte. apoi,
de deasupra acoperișului putred o vedeam
cum încă sta sub măr.
sonda iarba cu trupul ei și mă acoperea,
aducea noaptea întreagă în trupul ei și mă acoperea.
acum ne așezăm pe prispă. în preajma apusului ne gândim
la miile de flori ce au crescut deasupra.
lek povestește cum aruncă frânghii
spre turnul cu păsări. inima lui e albă de-acum, privește dincolo
de povești, de pansamente fiecare
cu frica lui în zidul spinării.
ușa se deschide o dată şi gurile satului aprind
cântece şi cămăși
de sărbătoare, doar nervi și oțel, mereu nervi și oțel.
focul desparte frigul de oameni. tinerii au dinții
fierăstrăului înfășurați pe glezne , pierduți ca vântul în prerie.
aici zeul electric face legea, e nebunul satului
și nu coboară. lume de aer de fum, ziare decupate într-o ramă aurie
pe un perete. în cui ruginit se așază albume cu
momente tari de hiperluciditate- zborul printre vulturi, zborul fără cădere
nu amețește.
atâtea povești atâtea pansamente pentru tine, păstrate
impecabil
în epava avionului de pe maidan cu suta lui de oameni.
aminteşte-ţi, zborul nu ameţeşte. de-acum relaxează-te, doar numără
câți oameni străbat
poemele cu care zgârii seara pereții.
mă numesc lek, mă pot apropia de tine
cu orice pas. sunt acest om pe jumătate circ, sunt lek vânătorul de păsări
şi port glasul tău şi al tuturor.
cu frânghia tare prind glasul fiecăruia pentru ce e al său.
o cutie cu filme proaste
în spatele camerei mele stau tot eu. îmi târâi afară corpurile din lumini grele
după ani. luați-le, sunt ale voastre, ale copiilor
și ale copiilor copiilor voștri.
păstrez leagănul. îmi va duce somnul și inima
înainte, prin iarba înaltă.
rămân între steaguri de carne printre care cântă greieri
și tac. numai țara aceasta mă poate cuprinde acum
cu toate cutiile de albume în care visez în verde, cu prietenii imaginari
aplecați de spate
în curtea interioară a blocului.
când vor pleca și ei
numai mie-mi vor rămâne luptele în care nimeni nu dă strigătul
și cele două trupuri întinse, păstrate atent într-un cerc de tăcere:
fotografia în care știam cu siguranță
cine
va lovi primul.